Oglinda Lunii

Cele 60 de minute petrecute zilnic in metrou au adus cu ele un numar bunicel de carti noi citite, mult mai multe decat am citit in timpul intregii sederi in Germania. Am schimbat titluri, autori, stiluri, frapandu-ma la fiecare schimbare diferentele, traind cu greu tranzitia de a ma desprinde de cartea cu care am trait o saptamana si de investi un nou efort in acomodarea cu noua carte. Dupa fiecare carte incheiata imi propuneam sa scriu ceva pe blog, dar de fiecare data incepeam alta carte, intram in alta poveste ce ma inghitea, pana la punctul in care imi dadeam seama ca impresiile la cald ce ma macinasera cu cateva zile inainte se estompasera si nu mai puteau da nastere unei postari. Pana la "Splendida ceteta a celor o mie de sori" mi-am ales cartile dupa recomandari, la un moment dat aveam doua sau trei pe lista si nu stiam pe care sa o incep, dar inspiratia se mai termina si ea si pe cand ajunsesem la 85% din Kon Tiki: Cu pluta pe Oceanul Pacific, ma rodea deja gandul, ce voi mai citi. Ajunsa in pana de idei ma arunc in bratele internetului si dupa o ora sau doua de cautari si recenzii citite printre randuri gasesc un titlu fain: Spleninda cetate a celor o mie de sori. M-am gandit din start ca la asemenea titlu trebuie sa fie si o poveste originala si citind putin despre Khaled Hosseini si despre subiectul cartii, m-am hotarat in 5 minute ca ea este aleasa. 

Nu cred ca voi putea rezista prea multor carti care trateaza intr-un fel sau altul (cultural, istoric etc) lumea musulmana. In mod surpinzator... Berlinul este de vina pentru asta, si mai ales cele doua expozitii din Muzeul Pergamon si din Muzeul Dahlem, in care am revenit iar si iar, in care mi-am petrecut ore si ore stand si citind de pe kindle, rascolind wikipedia, incercand sa inteleg ceva aparent de neinteles. Invatam si stim prea putin despre aceasta parte de lume, aflata totusi la indemana noastra. Caci desi ne despart mult mai multe mii de kilometri de SUA decat de Turcia/Iran etc, stim mai mult despre cultura americana si prea putin despre ce este la est de noi. Si daca totusi Turcia si Iran sunt mai apropiate de noi, Afagnistanul e un mister, filtrat prin stirile despre avioane deturnate, WTC, teroristi, Al-Qaeeda etc, razboi etc. O tara stancoasa si arida, impietrita parca in piatra ce o compune, cu oameni duri ca stanca, care in ciuda vicisitudinilor (lipsuri, razboie) sa indarjesc totusi sa ramana, sa stea, sa supravietuiasca. 

"Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
— Uită-te la mine, Mariam.
Mariam a ridicat privirea, în silă.
— Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam."

Despre catunele din Cernei- Mehedinti am scris pe blogul de munte dupa fiecare tura in Valea Cernei. La inceput am fost surpinsa de viata grea dusa de oamenii de acolo, apoi, usor,usor am inceput sa prind mecanismele satului si sa vad dincolo de poezia aparenta a locurilor. Este fara indoiala un amestec de frumos (caci locul e un colt de rai), de lupta zilnica pemtru supravietuire, de viata patriarhala, din ce in ce mai greu de sustinut atunci cand muncesti pamantul si cresti vitele cu aceleasi metode si randament cu care o faceau si parintii ori bunicii tai, dar intr-o societate din ce in ce mai pretentioasa, de bucurie ca traiesti aproape de natura si de tristete ca, mai mult decat in alte locuri, batranii raman singuri. Dilema "a pleca" sau "a ramane" se repeta si aici. Unii, manati de viata grea si de viitorul si mai greu al copiilor au plecat, altii ar lua doar o pauza de la viata de aici, dar s-ar intoarce candva, iar batranii isi masoara anii in ierni si in slujbele rare  pe care preotul din Bogaltin le face in bisericutele din catunele Dobraia si Inelet.  Drumuri lungi «la oras» (de fapt in « metropola» herculane pentru a-si vinde produsele si a cumpara cele necesare: faina, zahar, ulei. 

Herculane e si el un loc tacut si trist in felul sau, frumos si presara cu kitch in acelasi timp, abandonat pana si de soarta ce odata i-a suras. In afara lunilor mai-septembrie, doar pensionarii veniti la bai mai tulbura linistea locurilor cu pasii lor domoliti deja de viata. In Herculane pe langa turism si magazine alimentare nu mai e mai nimic, pentru bucuresteni este el insusi un capat de tara, dar pentru cei de acolo de sus, din munte, este "la oras". 

Cu toate acestea nu i-am auzit pe cei de acolo plangandu-se de saracie. Alte ofuri mai mari au ei: greutatile zilnice, singuratatea, si pentru putinele familii de aici, viitorul copiilor. Astfel initiativa lui Ionut Vlad de a schimba ceva in mersul zilnic al lucrurilor la Scoala din Inelet este o initiativa ce merita popularizata. Sunt de acord caci cu o floare nu se poate face primavara, dar eu un mod de a le spune oamenilor de acolo: nu sunteti singuri. Va invit cu caldura sa cititi materialele de mai jos despre actiunea lui  Ionut si a lui Iulian Angheluta numita «Lumina pentru Inelet», sa meditati singuri la utilitatea initiativei si poate chiar sa faceti ceva in limita timpului vostru pentru copii de acolo. Banii conteaza, ajutorul conteaza, dar acesta este doar jumatatea drumului. Pentru a profita la maxim, copii au nevoie de ajutor, trebuie sa fie invatati cum sa foloseasca banalele (pentru noi) calculatoare pentru a evita ca acestea sa se transforme intr-o piesa de mobilier si ca mai tarziu sa ajunga intr-o sala de clasa dezafectata, transformata ad-hoc in depozit si populata cu lucruri prafuite. In lumea in care traim, intr-o scoala, un calculator nu poate si nu trebuie lasat sa se prafuiasca. Deci tu, cum ai putea sa te implici? 

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.

- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.

Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:

- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.

Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.

- Dar noi nu suntem infopost.

- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.

- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi

Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...

In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta. 

Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem... 

Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.

Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.

... sau ce se intampla cand iti pleaca barbatul de acasa

La finalul turei in care l-am insotit pe Radu pana la Basarbovo am facut pana. Noi cei ramasi acasa, ne-am reintors pe bicicleta pana in Bucuresti, si tocmai cand intrasem in oras, Muha ma anunta ca am pana... Baietii se ofera sa ne oprim sa o reparam, dar eu, confundand bicicletele intre ele (a mea cu a lui Radu),  le spun ca e mare bataie de cap sa rezolv o pana pe spate cu porbagajul montat pe bicicleta, asa ca alegem varianta comoda: dat de 3 ori la pompa si mers mai departe. Norocul meu e ca intrand dinspre Giurgiu, nu trebuie sa traversez Bucurestiul ca sa ajung acasa, dar chiar si asa, la cat de morcovita eram, alegeam varianta cu urcatul in metrou, profitand de ziua de duminica si de reglementarile Metrorex in acest sens.

Deci ajung pana la urma acasa si primul gand este sa intorc bicicleta murdara cu rotile in sus si sa fac pana. Pregatesc in acest sens cu meticulozitate nemteasca toate sculele necesare, inclusiv multitool-ul imprumutat de la Vali, special pentru operatiunea complicata a dezmembrarii porbagajului, toate numai ca sa ajung la roata. Asta e un alt rezultat al plecarii barbatului de acasa: nu mai ai la cine sa srigi "help!!!". 

Asa ca ma apuc eu tacticos sa dau ture in jurul bicicletei, ca sa vad de unde incep. Ultima pana reparata a fost prin toamna, in Berlin, si cum eu am memoria scurta, ma jur ca nu mai stiu de unde am inceput. De data asta sunt inspirata, desfac cheita si scot axul care fixeaxa atat roata cat si portbagajul, si ce sa vezi, minunea minunilor, portbagajul cade singur?!?  Ma trezesc partial mirata, partial descumpanita ca totul a mers atat de usor si nu inteleg de unde traiam cu confuzia ca "la bicicleta asta roaga-te sa nu faci pana pe spate". Incet, incet imi reamintesc...Din 2011 din concediul cu Bike Climb Bike. Doar ca atunci eu am mers cu bicicelta lui Radu, si cand Radu mi-a dat acest sfat pretios, el se refera de fapt la bicicleta lui. Bun...Am incurcat bicicletele, o nimica toata! Pot mai mult de atat!

Acest hop fiind magistral lamurit, sa incepem sa operam roata... Metoda pe care mi-am insusit-o de la Radu e buna,zic eu, asta daca nu gresesti insa ceva pe drum. Pregatesc levierele, scot camera, bag aer in camera, nu gasesc intepatura, asa ca profit de faptul ca sunt acasa si bag camera in lighean, gasesc intepatura, fac semn, merg la cauciuc, il pipai, gasesc acul/sarma buclucasa, o scot si pun peticul autoadeziv pe camera. Ura! Doar ca il pun prost! Cum? 2 cm mai la stanga... Si uite asa intepatura mea nu e acoperita. Blonda...Bere? Nu! Mike! Desi ma incearca indoiala ca iau decizia cea buna, insist in nepricerea mea si hotarasc sa mai pun un al doilea petec, de data aceasta corect (adica peste gaura). Singurul impediment este ca cele doua petice se suprapun intr-un loc si minimul meu spirit tehnic spune caci carpeala asta nu o sa tina...Adica la final l-am pus gresit, dar astea sunt detalii, detalii.

Plec cu bicicleta la spalatorie, o spal, ma intorc cu ea acasa si iau la pipait cauciucul. Verdictul il stiu, dar mai sper totusi intr-o minune, asa ca las bicicleta pe balcon. Peste doua zile roata e complet dezumflata, dar imi fac curaj sa ma apuc din nou de ea abia peste alte doua saptamani. Pana asta deja a devenit o problema si mie nu imi place sa rezolv probleme.

Cu curiozitate si cu ceva mai multa indemanare scot camera, o bag in lighean sa imi verific supozitia si am macar multumirea ca am avut dreptate: camera rasufla pe la peticele suprapuse. Solutia e doar una: o camera noua. Iau increzatoare o camera curata si atent impachetata din cutia cu chestii de bicicleta, pun camera, pun roata si cu satisfactia lucrului bine facut pun bicicleta pe balcon. A doua zi, intr-o duminica, am premonitia de a mai verifica inca odata cauciucul... Din nou e partial dezumflat si ma apuca toti nervii!!! Nu inteleg, acum ce am mai gresit?!? 

Asa ca iau bicla din nou la puricat (oare pentru a cata oara). Bag camera in lighean si gaseac intepatura. Fac semn cu markerul si revin cu ea la cauciuc. Pozitionez gaura in ambele moduri posibile si in fiecare din ele pe interiorul cauciucului nu gasesc nimic, insa la exterior e semn clar ca la un moment dat cauciucul a fost acolo atins. Iau la verificat cauciucul in doua randuri si tot nu gasesc nimic. Pur si simplu nu integ: cum s-a  putut intepa o camera noua daca in cauciuc nu e nimic? Iau si camera la analizat si supriza! Acolo unde am dat eu cu markerul se vede destul de greu un dreptunghi desenat cu un pix albastru... Deci asa zici...aici era anterior o gaura si camera mea noua nu era nici pe departe atat de noua pe cat credeam eu. Iau o a nu stiu cata camera, de data asta din ambalaj, o umflu de proba, pe principiul "cine s-a fript cu ciorba sufla si in iaurt" o verific in lighean si o pun cu cea mai mare grija posibila pe bicla. 

Au trecut 36 de ore si roata mea e 100% umflata. Sa se fi spart intr-un final ghinionul mecanicului nepriceput?

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...

Noi nu sarbatorim nici Sfantul Valentin, nici Dragobetele si nici alte zile tip. Nu ne cumparam inimioare, nu pregatesc cine romantice si nu facem dragoste musai in noptile astea. Anul acesta nu vom sarbatori nicio zi din aceasta "mare" impreuna. Si nici nu ne suparam daca de ziua noastra nu ne facem cadouri, din lipsa de inspiratie sau din faptul ca nu ne trebuie nimic... Astazi se fac 7 ani de cand Radu m-a cerut de nevasta si eu sunt acasa, iar el a pedalat o zi intreaga printr-o vremea iernatica in Bulgaria. Cand vom sarbatori 7 ani de la nunta vom fi la 7000 kilometri distanta si nici de ziua mea nu va fi aici. Si nu, nu mi-am pus niciodata problema in felul asta. Nu pot sa inteleg cum unele femei se pot intreba: "Dar l-ai lasat sa plece asa, 9 luni de zile, hai-hui prin lume?". Da, uite asa! Si nu numai ca l-am lasat, ba chiar l-am sustinut sau cel putin m-am straduit sa nu il incurc.  

Daca mai toata lumea ar accepta o asemenea situatie "daca nu ar avea incotro", putini sunt cei care ar accepta-o doar asa, de dragul aventurii. Totusi eu una nu inteleg cum unii oameni gasesc de cuviinta sa se puna in calea viselor celor la care tin. Cred ca niciunul dintre noi nu avem niciun drept sa curmam vise si cu atat mai putin cand la mijloc sunt oameni dragi. Din contra, ei trebuie sustinuti sa isi implineasca aspiratiile, indiferent ca ele se numesc o anumita facultate, o calatorie, participarea la un concurs, un proiect nebunesc etc. Vi se pare ca cel de langa voi va fi mai fericit daca il legati cu lanturi nevazute de voi, de job, de un credit la casa, de copii, de parinti, de prieteni, de responsabilitati? 

Noi nu vrem sa fim "normali", nu vrem sa ne traim viata in tiparele clasice, sa ne facem vacantele la all-inclusive in Turcia, sa platim credit pentru casa, masina, casa de vacanta si sa muncim cu spaima ca maine nu ne vom putea plati ratele. Sa muncim, mult, cat mai mult, sa ne mai luam un al 'nspelea job etc. Noi am vrea sa pedalam mai degraba prin Turcia, sa ii invatam pe copii nostri istorie si geografie la fata locului si sa avem fiecare dintre noi libertatile noastre si in egala masura proiectele noastre comune. 

Eu sunt mandra de Radu, cel care imi este in egala masura sot, iubit, prieten si frate, iar deciziile pe care le luam (de multe ori controversate) noua ni se par atat de naturale...Poate e ceva in neregula cu noi...Ne-am casatorit devreme pentru orice standarde, ne-am intors din Germania tuturor posibilitatilor dupa 18 luni de emigrare, acum ne stau in fata alte 9 luni pe cont propriu. Si totusi fiecare avem incredere in celalalt si cand am pus cap la cap planul, nu pericolele si greutatile ne-au venit in minte, ci lucrurile castigate. Nu cred ca a calatori pana la capatul lumii este mai periculos decat a traversa Bucurestiul pe bicicleta si nu cred a  ramane acasa cu familia si prietenii este mai greu decat a calatori pana la capatul lumii!

Prietenii mei nu sunt normali, sotul meu nici atat, nici eu nu sunt prea normala, copii nostri n-au cum sa iasa altfel, parintii nostri se intreaba cu ce au gresit, dar intrebarea ar fi...ce este normalitatea? Viata pe care voi o considerati normala poate fi inimaginabila pentru un calugar budist sau pentru un mongol nomad. Normalitatea nu este o constanta universala, ea este definita in voi si nici macar la nivel individual nu poate fi considerata o constanta. Normalitatea este alta la 20 de ani, la 40 de ani, la 60 de ani, in Europa, la Polul Nord sau in cine stie ce colt uitat de lume. Normalitatea este cea pe care o simtiti voi si ea este definita de scara voastra de valori, asa ca nu judecati oamenii dintr-o singura perspectiva, nu ii inghesuiti in tipare, caci tocmai "anormalitatile" scriu povestea, tocmai evenimentele deosebite vor ramane peste ani si nu viata de zi cu zi cand duceti copilul la scoala, mergeti la serviciu, treceti pe la supermarket, veniti acasa, faceti mancare si va culcati. Fiecare asemenea zi isi are magia ei, prin simplul fapt ca ati ajuns sa o incheiati sanatosi, insa pur si simplu, unii oameni au nevoie din cand in cand de povesti. Cititi povesti, lasati-va mintea sa viseze si cu suficienta pasiune si determinare, poate, la un moment dat, veti ajunge sa scrieti voi insiva povesti.

Cum cine a zis? Eu! Eu sunt de parere ca alergatul in oras e plictisitor, iar alergatul la sala, pe banda, e cumplit de plictisitor. Intre doua rele, aleg parcul...Si nu, nu am ajuns la sala de fitness din cauza vremii de afara, ci pentru ca eu cautam de fapt...o sauna. De cand am venit din Berlin si dupa ce au trecut sarbatorile m-am apucat sa gasesc un loc, unde sa pot face o sauna decenta in Bucuresti, fara preturi exorbitante. Prin decenta inteleg sa pot sa stau cat vreau, sa fie dusurile la indemana, o eventuala bancuta unde sa poti sa stai sa te racoresti si sa nu te puna sa te infasori in 10 prosoape. Pana acum am avut doua tentative, una la Complex Sportiv 2000 (in Militari) si a doua la World Gym Academy (la Tineretului). Nici una din variante nu a fost pe gustul meu, astfel incat cautarile au continuat. Ce e drept si eu eram pretentioasa...

Pana la urma am gasit o sala de fitness pe langa statia de metrou Nicolae Grigorescu si cum combinatia standard includea fitness si sauna, am zis ca daca tot am dat un ban, macar sa stau in fata. Cum dintr-un asemenea loc, singurul aparat care ma intereseaza este banda de alergare, iata-ma alergand indoor, cu muzica data la maxim in urechi si cu fereastra larg deschisa sa ma racoresc. In jurul meu nimeni nu rezista mai mult de 15-20 de minute, eu ma incapatanez sa alerg cam 50 si in aceste minute ma tot intreb cum rezista Suca pe banda atata timp. Incep sa il admir si ma gandesc ca eu in curand o sa ma rezum doar la sauna. Si asa, daca vreau sa intru de 6 ori nu imi ajunge timpul. 

Oricum sauna e mult mai interesanta. Acolo poti lua pulsul societatii, acolo intru intr-un mediu cu care nu am nicio tangenta si vad cum traiesc altii si ce "probleme" au alti...Sau altele, mai bine zis.

Cel mai interesant lucru la sauna sunt fara indoiala discutiile despre slabit. Este incredibil cum oamenii pot fi vesnic nemultumit, pentru ca trebuie spus ca pana acum nu am vazut nicio peroana grasa in vestiarul fetelor. Toate sunt femei care arata bine, dar care au un pitic cu muschiul x care nu este suficient de tonifiat sau cu acea urma de colacel de pe burta care nu apare decat atunci cand stau jos. Nu... aceste semne de slabiciune nu i se cuvin unei femei bine, unei femei de cariera ce viseaza sa fie perfectiunea intruchipata. 

Am aflat cu aceasta ocazie tot continutul claselor de cycling, aerobic, tae bo am invatat cuvinte noi precum TRX, stiu ce instructor e mai bland si care le omoara pe saracele fete din picioare. 

E o lume total noua pentru mine este lumea colegelor mele de la job, sunt grijile si preocuparile lor zilnice cu care nu m-am intersectat niciodata...

Sala nu e suficienta? Atunci intra in functiune masajul vacuumul si alte proceduri de zici ca viata lor e impartita doar intre munca si sala. Si e neaparat asezonata cu un hamburger de la McDonald's pe post de mancare de pranz, doi covrigi dimineata, cola si dulciuri de la automat si seara regim cu salata, fructe, iaurt, ceaiuri, ori chiar infometare...

Feedback saune testate pana acum

Complex Sportiv 2000, Militari, Iuliu Maniu//Apusului

Avantaje: pret 20 lei/intrare, timp nelimitat. Curant, modern. 

Dezavantaje: sauna foarte mica (4 persoane si destul de intime), nu exista niciun dus in preajma, pentru a ajunge la vestiar si sa faci dus trebuie sa te plimbi cu transpiratia dupa tine pe parchetul oamenilor. In vestiar nu puteai sta jos sa te relaxezi deoarece existau niste taburete de piele pe care nu iti venea se te asezi si sa le uzi.

Word Gym Academy, Tineretului

Avatanje: Acces facil (aproape de statia de metrou si central), pret ok. Sauna se afla in vestiar, deci acces facil la dusuri si te poti folosi de bancile din vestiar pentru relaxare. 

Dezavantaje: daca sauna e inchisa dureaza foarte mult pana se incalzeste sauna (cam 30 de minute pentru a ajunge la 80 de grade). In plus 80 de grade, asa cum arata termometrul de acolo mi se par cam mult pentru caldura din interior. Cam dupa o ora de cand am inceput programul de sauna, oamenii au inchis sauna (practic nu am prins decat 15-20 de minute la aproximativ 60-70 de grade reali). A fost prima sauna la care mie mi-a fost frig si in care nu am transpirat cum trebuie.

O simt. Stiu ca ea e inca acolo. Uneori isi face simtita prezenta. Fie cu niste dureri musculare prelungite, fie cu o durere de cap de cateva ore dupa ce saptamani in sir uitasem de ea, fie pur si simplu cu mai putina energie decat aveam inainte. Atunci cand o simt ma incearca in acelasi timp sentimente contradictorii precum dezarmare si inversunare...Bun, razboiul e lung si eu nu am aflat inca strategia castigatoare. Dar in egala masura sunt momente cand o admir. Si momentele acestea de introspectie interioara nu sunt putine. Numai atunci cand faci cunostinta cu o simpla bacterie care poate sa fie atat de parsiva, care se poate adapta atat de bine, care se poate fofila de antibiotice, care se poate preface in alte 1000 de boli, care poate fi intr-un cuvant atat de inteligenta supravietuind atator atacuri si adaptandu-se mereu, numai atunci intelegi cat de complexa poate fi viata. Bacteria mea e un organism unicelular ce poate face insa atatea lucruri. Asa ca nu pot sa ma gandesc cat mister si cata complexitate, in acelasi timp, se ascund in graul care creste in ghiveci, in brandusele ce vor scoate capul din zapada mai devreme decat in alti ani, in tantarul care ma va bazai in noptile de vara, in animalele stiute sau nestiute cu care ne impartim teritoriul si nu in ultimul rand, in noi. Fiecare din noi suntem o mica minune si asa ar trebui sa ii vedem si pe cei din jurul nostru si asa ar trebui sa ne vedem si pe noi. In plus noi mai avem o "putere":  noi putem face alte mici minuni pentru intreaga lume cuvantatoare sau necuvantatoare din jurul nostru.

Invata de la toate...inclusiv de la o mica bacterie cu care esti fortat sa coabitezi pentru o perioada de timp.

Iar atunci cand crezi ca nu esti fericit, stai o clipa locului si uitat-te in jurul tau. Fa o pauza, mira-te si fii recunoascator. Fericirea consta in a fi recunoascator pentru ceea ce ai si nu a alerga mereu catre ceea ce nu ai si este la ani lumina de tine.

Azi a fost o alergare buna. La inceput gandul "cum o sa ma mobilizez eu sa ies la alergat la ora 20.00" m-a bantuit o vreme, dar l-am alungat din mintea mea, cu stoicism. Zenul ramane la cote maxime, asa ca am reusit sa ies constant saptamana asta la alergat si din vaitat, a ajuns sa imi placa. Parcul e gol, singurii vizitatori fiind alergatorii, ce se invart ca niste titirezi in jurul luciului apei si oamenii care ies cu cainii la plimbare. Initial credeam ca imi va fi urat, ca nu va fi luminat (asa ca in prima zi am luat frontala cu mine), ca va fi frig, ca ma va incomoda geaca. Stiti voi, ganduri de om care nu are chef de treaba si gaseste 10 scuze in mintea lui ca sa nu iasa din casa. Dar sfatuitorul meu de pe umarul stang a pierdut crunt batalia si eu continui sa ies entuziasta din casa. Nu am cum sa stiu daca va fi o alergare buna, una mediocra sau una proasta. Trebuie doar sa pun un pas in fata altuia si sa ajung la lac. Apoi ma poarta muzica, lacul, reperele pe care mi le-am adus aminte cu repeziciune si... iepurii. Desi asflatului din parc ii prefer de 10 ori pamantul reavan al padurii, aici am iepuri. In Berlin alergam de una singura, nu ca nu erau multi alergatori, ci pentru ca era padurea mare, mare de tot. Aici lacul e mic si majoritatea oamenilor se invart in jurul lui, asa ca e usor sa te tii dupa cineva, sa urmaresti pe cineva, sa depasesti si sa fii depasit. Iepurii functioneaza pentru mine aproape intotdeauna, doar ca tot ei ma determina sa merg smucit. Vezi iepurele, analizezi cateva zeci de secunde ce sanse ai fata de el (il poti sau nu ajunge), te apuci de treaba, muncesti bine pana te plasezi in spatele lui, stai si astepti, dai atacul final, depasesti, continui sa mentii un ritm crescut si pui ceva distanta intre tine si iepure, iar apoi o lasi mai moale pana apare urmatorul iepure. Asa alerg eu din iepure in iepure. Idealul e insa sa ai un iepure de cursa lunga. 

Si l-am gasit azi, asa ca omul meu m-a alergat bine in jurul lacului...L-am ochit dupa primii 500 metri, am depasit 2-3 alergatori pana la el si apoi m-a purtat in trena lui alti 5 kilometri si jumate. Mi-a facut jocul pana la capat caci stia bine ca sunt la 5-10 metri in spatele lui. Cheile care zornaiau in buzunar imi tradau prezenta la fiecare pas si cu cateva ruperi de ritm si-a confirmat ca ma voi tine scai de el. El pe exterior, eu pe interior, mai taind curbele din cand in cand, doar, doar nu il voi pierde. Initial mi-am propus o tura, apoi am inchis ochii, am fixat privirea tinta in fata, am indreptat spatele si am continuat: pana la pod macar, pana la jumatea lacului, pana la a doua trecere pe sub pod si uite asa, m-a dus pana la final. Am transpirat, am asudat, nu am avut timp nici sa imi scot manusile, nici sa imi ajustez geaca, simteam ca orice activitate suplimentara imi va consuma din energia pretioasa, pe care o investeam non-stop punerii unui picior in fata altuia. Cand am ajuns la iesirea mea, as fi vrut sa ii strig un multumesc, dar pana si gatul parca imi era obosit si nu a mai reusit sa emita niciun cuvant. Insa dupa ce fiecare din noi am facut 10 pasi in directia noastra, ca un facut, am intors amandoi capul in urma si am schimbat o privire. A mea spunea multumesc si vreau sa cred ca ochii ascunsi de noapte si-au facut mai bine datoria decat buzele neputincioase.

Poate il voi mai intalni intr-o alta seara de iarna si imi voi plati restanta fata de el.

Ieri s-a implinit o luna de cand am plecat din Berlin. Acum altcineva sta in casa aceea, nu stim cine este, nu stim de unde este, dar vom pastra amintirile din Berlin cu noi, multi ani de acum incolo. Dar pentru ca luna aceasta s-a scurs repede, ea trebuie pusa pe hartie, pentru ca tot ce am trait se va evapora peste ani si ani, si eu nu vreau sa ramana doar: "Da, la sfarsitul lui 2013 am revenit in Romania". E mai mult de atat, sunt mai multe ganduri si sunt mai multe fapte, si doar scriindu-le, voi putea peste ani si ani sa reconsitui momentul.

Ultimele doua zile in Berlin nu au fost deloc usoare. Smotru, impachetat, sortat, inghesuit, eficientizat. Nu am ajuns nici in Padurea Verde, nici in Insula Muzeelor, nu mi-am luat nici "la revedere" de la Berlin, pentru ca duc cu mine mirosul salcamilor de pe strada noastra, teii de iunie, scaldatul din iulie, lumina calda de august, culorile toamnei, frigul ud al iernii. Duc totul, muzee, festivaluri, alergari in padure, oameni. Duc orasul si experienta, cu bune si rele. Nu regret nimic, nu sunt melancolica, privesc acum inainte pentru ca stiu ca vor veni alti ani, cand voi privi mai mult inapoi.

Vineri 20 decembrie, intr-un final glorios, mereu cu ochii pe ceas am reusit sa adun toate lucrurile in mijlocul camerei mici si in cele 2-3 ore cat am carat bagajele la masina am trecut prin stari contradictorii: 

ora 16.00- lucrurile nu au cum sa incapa toate in Logan,

ora 16.30- dupa ce am carat cate ceva si am umplut si ultimul gol de aer din portbagaj optimismul meu a crescut: incapem cu totul (trainer, ii, adidasi de alergare, corturi, tuci, cani, medicamente, carti si cate si mai cat strange omul intr-un...an!)

ora 17.00- bancheta incepe si ea sa se populeze cu cutii. Doamne cate mai sunt, sigur nu intram...

ora 18.00- dupa ce am asudat urcand de zeci de ori cele 4 etaje pana la apartamentul nostru (cam 6 etaje de Romania), dupa ce am facut si refacut aranjarea de pe bancheta si am construit in spatele nostru un zid inexpulgabil nu ne-au mai ramas prea multe pe afara. Deja la Atalasib s-a inchis, deci ori intra, ori lasam aici. Alegerea trebuie sa se faca cu mare atentie.

ora 18.30- montam suportul de schiuri si urcam si cele doua biciclete pe masina si totul intra la milimetru.

ora 19.30- ducem gunoiul, ne recuperam cautiunea, Loganul porneste la prima cheie si intram pe centura Berlinului.

Nu simt nimic acum. Nu am timp sa analizez sentimentele contradictorii care ma bantuie si cel mai probabil nu o voi face nici acasa. Frumosul si verdele Berlin ramane in urma. Impreuna cu griul si umedul Berlin. Oamenii frumosi ma asteapta acasa. Impreuna cu oamenii obositi, cu oamenii nemultumiti, cu oamenii incruntati. Vin toate la pachet. Nu cred ca exista locul perfect pentru nimeni. Exista locuri care ni se potrivesc la un moment din viata pentru ca raspund anumitor nevoi. Berlinul a raspuns nevoiei noastre de nou, ne-am dorit sa traim o perioada in strainatate, am realizat acest lucru, am invatat multe despre noi doi, despre romani, despre nemti, am testat idei preconcepute si ne-am intors mai bogati. Pentru noi, ceea ce conteaza este bogatia de sentimente si de trairi, o viziune diferita, poate o reprioritizare a valorilor. Stim la ce ne intoarcem si nu am chef sa despic firul in patru. Asa cum spuneam despre mine cu alta ocazie, atunci cand iau o decizie, merg inainte si nu ma uit inapoi.

Inainte ne asteapta lungul drum spre casa. Nu ne grabim nicaieri. Nu vrem decat sa ajungem la Slatina pana in Ajunul Craciunului.

"Soarta care ma goneste

Crucea poate c-o sa-mi dea, 

Insa dea-mi-o cat de iute... 

Voi purta-o-n tara mea!"

Inca din prima seara trecem in Cehia si conducem cativa zeci de kilometri, pana cand reusim sa ne lasam pe un drum secundar si gasim un loc unde sa ne expandam cortul. Din nou boschetari, cat de naturali ne simtim asa...

Sambata dimineata, paznicul care venise sa deschida fabrica langa care dormisem nu se mira de prezenta noastra acolo, totusi strangem catrafusele, le inghesuim din nou in masina si continuam pe drumurile Cehiei. Temenel, cu 90 de km/h, in general in spatele unui tir nu ne grabim nicaieri. Avem casa cu noi, suntem autonomi si indepenenti si vrem doar sa "drive safe for Christmas". Cehia e mai primitoare decat ultima data cand am fost pe aici si ne alinta cu un soare bland. Il lasam sa ne impresoare prin parbriz, prin geamurile laterale. Doamne, cat de dor mi-a fost de soare! Autostrazile se insira unele dupa altele, ne poarta inlantuit din tara in tara, stam in blocaj in Ungaria, inainte de Gyor, cautam drumuri laterale dar tot zen ramanem. Poate e de la sentimentul ca venim acasa, poate e de la soare, poate e pur si simplu de la faptul ca dupa cele 10 zile de sarbatori nu ne vom grabi inapoi spre Berlin, nu ne vom stressa ca nu ajungem la timp, nu vom conduce pana tarziu in noapte doar ca sa punem kilometri sub roti. Avem timp si asta vreau sa pastrez si in Romania. Imi voi scrie pe usi, pe caiete, pe laptop: "am timp"/ "este timp". Trebuie sa am timp in primul rand pentru mine, trebuie sa avem timp in primul rand pentru noi. Poti sa traiesti slow intr-un oras ca Bucurestiul? Da, cred ca poti. Trebuie numai sa iti constientizezi prioritatile.

Sambata noaptea intram in Romania prin vama Cenad (de care nu am auzit pana acum), tranzitam Timisoara pustie si ne miram de drumul bun si liber spre Lugoj si Caransebes. Dormim iarasi in camp si la ora 9.00 ne trezim cu cortul inghetat, dar cu un soare jucaus prelingandu-se prin tenta rosie. Ies in campul brumat bine si zambesc la soare. 

"Salutare, cer albastru, 

Vai si dealuri, aer viu!... 

Salutare, Romanie!... 

Boschetari de Romania

"Pribegind in tari straine,

Ani intregi am suspinat, 

Si din trista-mi departare

Sufletu-mi intraripat 

Catre Dunarea cea lata 

Ma facea ca sa reviu;... 

Dunarea ma readuse... 

Mana, mana, surugiu!"

Oprim in Bals ca sa imi incarc ceva credit pe cartela de Vodafone pentru ca cea de Germania era consumata. E duminica, 22 decembrie si gasesc o casa de schimb valutar unde se ofereau destul de multe servicii. La ghiseu era o domnisoara de-a locului care facea de toate: numara banii unui client, simultan ma ajuta pe mine cu ceva credit de reincarcare, apoi schimba niste bani, incasa o factura. Cate doua lucruri in acelasi timp, eventual. Micul Napoleon de care ma dezobisnuisem in Germania.

Recunosc orice poteca, 

Orice ramuri, orice flori... 

Patria-mi isi desfasoara 

ampii vecinic roditori! 

Iata puntile de barne,... 

Morile, izvorul viu... 

Iata crucile vopsite...

Mana, mana, surugiu!

Ajunsi la Izvoru

Supa din care am mancat pana nu am mai putut

Definitivam sentimentul "acasa" cand ne strangem la Cristi, pe 26 decembrie si povestim ca si cum ieri am fi plecat din Piranha si mai apoi cand ajungem in Bucegi, pe potecile pe care le stim cu ochii inchisi. Acasa este un loc si este un sentiment. Acasa poti sa te simti oriunde si nicaieri. Acasa poti sa te simti de unul singur sau in mai multi. "Acasa este acolo unde iti este si inima" (Plinius cel Batran).

Va vine sa credeti daca va spun ca pe la mijlocul lui decembrie am ajuns sa mergem de doua ori pe saptamana la sauna? Da, da, sa mergem. Adica eu si Radu...Nu stiu ce a fost mai eficient in stabilirea unei relatii de durata cu sauna: Radu sau bacteria? As tinde sa spun ca bacteria, caci pana sa fac cunostinta cu ea, oricat de mult a insistat Radu, mersul la sauna nu s-a prins de mine. Nici dupa aceea nu a fost usor, caci sauna nu a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Insa pana la urma am invatat sa o accept si sa o apreciez cu bune si rele. Bunele sunt primele 5 minute cand doar te incalzesti si primele 5 minute dupa dusul rece cand iti golesti mintea de orice si nu faci decat sa te relaxezi intins pe un sezlong. Rele sunt minutele 5-15, cand incepi sa transpiri, si sa transpiri, si sa nu mai poti. Daca in plus vine vre-un diavol mic care face pe acolo vrajitorii cu prospopul si incinge atmosfera e si mai rau si mai interesant in egala masura. Mai interesant caci ai o preocupare, anticipezi ceva, te pregatesti pentru valul de aer fierbinte ce mai da nastere unor exclamatii din cand in cand. Mai greu, pentru ca devine mai cald. 

Oricum, dupa o intreaga toamna de mers la sauna cu religiozitate, am ajuns sa spun ca imi va lipsi nu sauna in sine, ca acest lucru poti sa faci si in Bucuresti, ci atmosfera. Imi va lipsi sauna finlandeza mixta, in care nimeni nu se infasoara in 10 prosoape inuntru si afara, in care exista suficient spatiu pentru 20 de persoane, desi de regula nu sunt decat 10, unde poti sa te relaxezi pe sezlong si unde toate astea nu costa exorbitant (raportat la puterea de cumparare). Pe deasupra imi va lipsi atitudinea relaxata si deloc pudica din Berlin. Nimeni nu merge la sauna ca sa masturbeze, sauna nu e bordel si nici un loc al desfraului. Ca mai admiri un corp frumos, asta e cu totul si cu totul altceva si a-i face-o si la plaja, vorba aceea. Dar proportia de corpuri frumoase nu e chiar asa de mare. In rest la sauna...suferi. Si cand fiecare ofteaza din greu si priveste cu ochii tinta la nisipul din clepsidra care se scurge mult prea incet, nu prea mai are nimeni chef de reviste playboy si filme erotice. Ma intreb, statistic vorbind, ce ar gandi  romanii despre mersul la sauna mixta in familie: mama, tata si copii. Toti in costumul lui Adam, plus multi alti straini.

Si uite asa, tocmai cand am capatat ceva rutina si antrenament, o sa ratez eu anul asta o sauna pinguineasca in Austria. In orice caz insa, daca stiti pe incercate, locuri faine de sauna in Bucuresti (pot sa fie si separate), unde sa poti sta cat vrei si nu 15/30 de minute, sa aiba eventual si o zona de relaxare si sa nu fie exorbitant de scumpe, as aprecia ajutorul...