Oglinda Lunii

Pentru unii ceasul bate ora inchiderii, pentru altii pe cea a deschiderii...In jurul meu o usa de inchide, o alta se deschide. Lucrul acesta se intampla in fiecare clipa dar nu ne gandim la un fapt atat de banal decat atunci cand ne intersectam cu el.

Si totusi in viata ni se deschid si inchid mult usi, in fiecare zi, dar doar o singura data avem de-a face cu o usa mare...metalica,de lemn masiv,de flori sau de gheata...nimeni nu stie exact cum arata de fapt. Multi nici nu au vazut-o...au vazut doar lumina-una alba puternica si artificiala la venire si alta galbena, blanda, calda si primitoare la plecare. Intre cele 2 lumini am fost noi. Inainte si dupa ele nu stim cine suntem...aer, pisica, floare, frunza, leopard de zapada, copil orfan, calugar budist-dupa imaginatie si credinta.

Totusi ca si pe munte drumul e tot ce conteaza...sa invatam de mici sa il facem cat mai frumos putem, ca sa plecam fericiti..
.

Mi se pare frustrant si trist ca in Ajun de Craciun, am cautat pe toate posturile de radio ceva colinde pe la ora 20.00 si am gasit doar pe Radio Cultural.

La fel de frustrant ca au venit cu colindul doar 2 grupulete de copii desi in anii copilariei nu mai pridideam ...

...O sa ramanem doar cu amintirea Craciunului cu nuci si covrigi si doar cu CD-urile cu colinde.

Intregul concert:

Iar apoi urcam totul in masina si porneam cu porcul transat in portbagajul batranicii noastre care a ajuns la Remat si in care, in ultimii ani si vara si iarna, mergea caldura...spre casa. Tata obosit, noi la fel, masinuta si ea, ne taram cu grija cu cauciucurile de vara, pe autostrada, de multe ori cam inghetata, spre casa

Am ales sa pun aici 3 filme cu chestii mai mult sau mai putin patriotice...de ce? pentru ca prima imi aminteste de serbarile pentru care repetam la greu cu corul in generala, iar celelalte 2, pentru ca m-au impresionat daruirea cu care oamenii canta si promoveaza romanismul...pe care eu nu il simt, si de care m-as elibera instant, fara sa ma uit in urma, fara sa am regrete. Sunt valori de care sunt atasata aici, insa nu as muri pentru ele, nici pentru istorie (asupra vericidatii careIa am indoieli etc) si cu atat mai putin pentru viitor.

O terasa cu folie de plastic si miros original de carciuma. Bere cu pret decent si scaune incomode, fara ospatari si chelneri imbracati la patru ace. Mirosul de carciuma primeaza in orice caz, ramane lipit de tine. Suntem niste alcoolici, niste alcoolici anonimi, si la suprafata pare ca singurul lucru care ne leaga este berea de marti seara (sau de miercuri, sau de cand ne decidem sa o bem). Dar nu este nici pe departe asa, berea este doar un pretext ca sa ne intalnim, este doar un motiv sa discutam ultimile ture, sa facem noi planuri, sa punem pe raboj realitati si sa mai aflam chiar si acum dupa 4 -5 ani de zile noi aspecte despre noi insine. Sunt 4 ani de cand ne vedem in mod regulat si mergem impreuna pe munte. Sunt 4 ani in care ne-am maturizat, uitandu-ma peste poze vad cat de mult ne-am schimbat, sunt insa 4 ani care au legat punti intre noi, in care am invatat sa ne acceptam asa cum suntem: alcoolici si nenorociti, nesuferiti pentru unii. Sunt 4 ani in care avem bancurile noastre, glumele noastre si in care am trecut impreuna peste suparari si am sarbatorit impreuna evenimentele.

A iesi la bere e in mod cert o activitate de socializare pe care o cautam si o asteptam. In fiecare saptamana, in acelasi format. Imi dau seama ca am devenit ermetici, dar daca ai suficiena curioziate ne poti intelege. Em, Claudia, au facut-o si sunt parte din secta.Ca orice secta respectabila primim greu noi membrii si nu cautam prietenii. Glumele noastre, bancurile noastre pot sa fie greu de inteles daca nu ai numitor comun (si e nevoie de un altul decat de bautura, stati linistiti). Totusi, ne adunam in jurul mesei, sau la sfarsit de saptamana in jurul focului sau turceste pe podea, curiosi despre noi insine ca la inceput,filozofi si bagatori de seama intr-ale vietii. Si nu ne plictism neam de aceleasi ocupatii.Suntem atat de diferiti si originali, incat pare greu de crezut ca ne acceptam. Si totusi o facem cu succes si naturalete. Si stim sa pretuim calitatile celui de langa noi si sa trecem cu vederea defectele.

Si nu, nu vreau sa va alaturati si voi acestui grup. Vreau doar ca cei care nu sunteti cu noi sa nu fiti nici impotriva noastra si va mai doresc sa va gasiti si voi niste oameni la fel de speciali cum sunt cei care ma inconjoara pe mine cu care sa va petreceti zilele, tineretea, viata sper.

Blogul de mai jos e un raspuns la postarea Claudiei. Si nu este un raspuns pentru ca nu as fi inteles esenta blogului, foarte bine subliniata in ultima propozitie, ci pentru ca simt nevoia sa scriu si despre Pisucul meu...

Si nu prea are sens sa scriu multe, caut prin calculator si descoper un fel de "compte-rendu" scris ca amintire cand mi-am pierdut pisica.

"A fost Pisuc. Dintr-o duminica ploioasa statussul meu pe messenger a devenit foarte pesimist "de ieri ceva s-a rupt in mine si alerg orbeste in nopate cautand fara speranta; imi adun cioburile de suflet din asfalt si incerc sa ma recompun"... caci l-am pierdut pe Pisuc. Pisuc nu e asa cum va imaginati vreun motanel dragut ci o pisica superba, foarte temperamentala, de rasa europeana, copiata parca din reclama de la Whiskas... Cu zgarda rosie antipurici la gat, in plus. Ce sa mai, o frumusete...

Vreo 18 ani nu am avut nici o pasiune pentru animalute, mi-era frica de caini caci ma muscase unul de mica si de pisici sa nu ma zgarie... Dar de ziua celei mai bune prietene ii luasem un pisoi, ca sa-i vindec ranile dupa pisica ei careia i s-au terminat prea repede cele 9 vieti. Insa ea a zis ca ii fac mai mult rau cu nou pisoi, probabil ranile nu i se vindecasera inca, asa ca, plangand l-am luat la mine.

Si i-am implorat pe ai mei sa-l pastram... Nu imi puteam imagina sa ajunga din nou pe strada desi nu aveam vreo atractie spre pisici. A urmat sesiunea si orele de invatat cu pisuc in brate care tragea de tricoul meu molfaindu-l in botic. Cautarile si intorsul casei cu fundul in sus, cand se ascundea pe undeva... Incercarile de a-l obisnui la litiera si nu pe covor. Tipetele mamei cand pisuc mai spargea noaptea cate un ghiveci cu flori. Incet incet am invatat toate nevoile pe care le are... Joaca, iarba, mangaiatul. Ne-am format tabieturi. Sa o perii dimineata sa ne iubim inainte de culcare, sa mancam impreuna la pranz eu la masa, ea la farfurioara ei, ascultam opera si muzica clasica impreuna. Ne placea mult Andreea Bocelli.

Intre timp am regasit-o stati linistiti, ne astepta sub balcon, timp de 3 saptamani sa mergem sa o luam. Noi fraieri, ea prostuta. S-a intors si nu a mai plecat. Acum barem a lasat de-o parte atitudinea de vagabond-hoinar si a devenit o "doamna" rasfatata si alintata, dar care stie ca nimeni alta pe langa a-ti face viata amara si a avea cele mai necioplite pretentii, stie sa iti redea linistea, este panaceul universal pentru toti cei agitati.

Blana moale si torsul afectuos, modul in care se cocoloseste la picioare, si toate grijile pe care parca le absoarbe din mangaierile sale o fac o companie capricioasa, dar de care nu te poti desparti.

Sunt multe amintiri comune legate de Pisuc, si placerea de a descoperi animalutul de langa tine, de a invata sa comunici cu ea, sa o intelegi si sa te inteleaga, lungul proces de educatie al unui spirit indarjit si emancipat cum sunt pisicile, gelos si posesiv este in mod cert o experienta.

Am vazut-o cum a crescut si cum s-a schimbat sub ochii nostri, ii cunoastem tabieturile, locurile preferate in functie de anotimp (masina de spalat-vara, sub covertura pe fotoliul ei cand da toamna, si caloriferul pe timp de iarna), actiunile care ii plac si o enerveaza in casa.

Iar ea ne stie programul si ne asteapta cuminte la usa...momentan merge pe picioarele ei, dar Cosmin ii spune deja batoza si ma ameninta ca o sa o car cu skateboardul prin casa :).

Intamplator sau nu semaforul de la Ramnic arata verde asa ca imi schimb din mers traiectoria spre casa si cobor pe Ramnicu Valcea. Aici aglomeratie mare si trafic ingreunat, in plus din difuzoarele bisericii pe langa care trec zi de zi se aud franturi de sunete. Ma gandesc ca e slujba, ma gandesc ce sarbatoare mare o fi, ca eu nu stiu nici una...

Cand ajung aproape imi dau seama ca este cor. Dar nu orice cor, pentru ca ceea ce aud suna mult diferit fata de un cor obisnuit din biserica. Imi leg peste drum bicicleta si intru, manata de curiozitate.

Totul suna mult prea bine, ca sa ma poata lasa rece. Erau vocile unui cor profesionist, asta imi puteam da seama de la o posta. Vocile si sunetele umpleau aerul, iar difuzoarele erau bine reglate si nu distorsionau cu nimic muzica, ci din contra amplificau totul, parand mult mai puternic, mult mai inaltator.

Asta am simtit cel putin atunci cand am intrat in biserica. Aici fara difuzoare, totul era mai intim si mai linistit. Era destul de multa lume dar imi gasesc si eu un colt, sa stau sa ascult. Si in acele 20 de minute cat am prins, am inregistrat o suma intreaga de imagini.

- In primul rand o biserica ortodoxa in care se canta (e adevarat muzica religioasa si nu hip-hop) si in care se aplauda sincer. Oameni de toate varstele si de toate conditiile sociale, erau stransi acolo, in fata corului si apreciau cu sinceritate si caldura ce li se oferea prin muzica.

- Ma simteam putin straina, nu de situatie, caci am mai intalnit-o in vest ci de moment. Corul era strans in fata altarului, cu fata la oameni. In fata oamenilor, statea preotul. Si pentru o scurta am avut o imagine a unui preot-pastor. Corul canta cu multa daruire , un imn de marire, in biserica se instalase o stare de gratie, de parca ei erau in cer, iar preotul batea la poarta raiului cu turma sa...Am simtit ca acolo, e stransa intr-un fel o comunitate, unita de niste valori si protejata de cineva mai puternic spiritual.

-Incheierea a fost o varianta pentru rugaciunea Tatal nostru, in care din nou, a fost un moment...special. Vocile de soprana se inaltau si deveneau din ce in ce mai puternice ajutate pe fundal de cele de alto, sunetele curgeau in cascada pana cand s-au unit cu propriul lor ecou. Au fost 2 momente cand parca locul vibra, totul sub magia sunetelor. Au simtit si altii acest lucru, pentru ca atat oamenii au aplaudat din suflet cat si coristii s-au simtit miscati de situatie. Cu totii cei care ma inconjurau aveau intr-un fel ochii mai luminosi...

- Si au ramas la fel si dupa ce corul a plecat, au continuat cu vocile firesti sa cante in cor o cantare cunoscuta de toti. Ma suprindea cum, cu mic cu mare stiau cuvintele. Am simtit ca totusi acolo e un numitor comun, altul decat atitudinea enervanta a babelor din biserica ce se imping la spvedit sau blesteama de cum ies pe usa...

Poate a fost muzica de vina pentru acest moment, si chiar cred ca muzica poate schimba multe.

Din scoala generala am fost mai inclinata spre partea de interpretare decat spre partea instrumentala si in continuare asta este ceea ce caut, perfecta imbinare intre voce si instrument...

Si mie dor de spectacolele de la teatrul de opereta...

Poate ca se vor scoate candva de la naftalina vechile montari (Liliacul, Sange Vienez, Tara Surasurilor), poate va trebui sa astept si eu un copil cu care sa regasesc adevarata opereta...

Sau poate trebuie sa plec mai repede spre Viena, in patria operetei...

Imi amintesc cat de greu mi-a fost la inceput sa inteleg ceea ce cantau oamenii pe scena (in romana). Si probabil ca o sa pot spune ca stiu germana, atunci cand voi putea intelege ariile cantate in germana.

Pana una alta, ca tot mi-am adus aminte, iata un fragment care imi este tare drag:

Adrian Păunescu Viaţa, dublu mixt

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,

Din ce în ce mai singur şi mai trist,

Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,

Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte

Că mă salvează regăsirea-n Christ,

Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,

Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,

Deşi mi-a fost întotdeauna greu,

Şi-am transformat în foc destinul meu

Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,

Ca să devin o piesă de muzeu,

Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu

C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.

Nu stiu sa spun cand am auzit de Paunescu...probabil in copilarie cand parintii mei rememorau Cenaclul...

L-am regasit apoi cand am inceput sa merg pe munte, in atatea cantece cantate la un foc de tabara.

Au ramas in urma metafore care imi plac:

"Pe muntele negru de frunza de vară"

"Un dans de oameni de zapada

Ce îmbratisarea n-o mai pot"

"cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,

în amintiri satul miroase a pâine"

"sara pe deal nu e decât un amestic

de fabulos, de nebunesc şi domestic."

si poezii pe care nu le-am citit dar pentru care nu este niciodata timpul pierdut. Aceasta postata acum este una dintre ele.

Un filmulet trimis de Andrei  a rascolit in mine o umbra de revolta impotriva tuturor care calca in picioare o gandire dreapta si "verde", imptriva mentalitatii de a nu face nimic si de a intoarce spatele problemelor.

Ma deranjeaza atunci cand mi se fura un lucru la care tin, un lucru care ma scoate din multime, un lucru cu care nu deranjez pe nimeni. Si detest sentimentul de a te stii furat.

Furtul de biciclete l-am constat pe pielea mea este in floare atat la noi cat si in alte capitale. Dupa ce ca in Bucuresti pentru a merge la serviciu cu bicla trebuie sa faci fata cu brio traficului fiind si sofer si pieton in acelasi timp si neincurcand pe nimeni, trebuie sa mai stai si cu frica in san ca atunci cand ti-e lumea mai draga dispare.

Dovada cat e de usor...

Merida, prima mea bicla e dulce amintire. Intr-o dimineata a disparut de pe scara blocului. Am suspectat inital vecinii dar apoi am aflat ca a fost o razie de bicle in zona...Nu stiam pe atunci ca are sanse sa ajunga cu 200 de lei in targ ca vorba aia, stateam aproape.

Apoi am aflat ca avem interfon degeaba si la etajul 2 stau noaptea tineri si se drogheaza,dupa aceea am aflat cat de simplu e sa tai un lant si ca atunci cand se da semnalul se fura si bicle de zeci de milioane dar si bicle de 2 milioane....

O placere simpla si autentica s-a intrerupt...

Intre timp am revenit pe bicicleta si meditez continuu la sisteme antifurt...o sa ajung ca Em sa umblu cu bicla cu 3 lanturi pe principiul ca cine s-a fript cu ciorba , sufla si in iaurt...

Toamna, frunze galbene, cer albastru si senin...cam astea sunt asocierile mele facute pe baza multor ture superbe de toamna la munte.

Am venit cu aceste imagini in suflet din concediu, si ce sa vezi, aleanul mi-a fost curmat inca de luni de o ploaie hotarata ce a tinut 3 zile: 

Ploaia tristã si banalã,
Ploaia obsedanta,
Ploaia
Care pastiseazã clima de pe Alpi
Si Himalaia,
Ploaia cade verticalã din cerescul alabmic
Si sfideazã pacienta trecãtorilor:
Pic-pic...
Cu vedenii de umbrele ce se-nchid
Si se deschid,
Resemnat primesti în fatã proiectile de lichid.
Cînd si cînd, pe pãlãrie
Simti un ropot de cascadã, --
Cîntã stresinile toate...
Iar în jurul tãu, pe stradã,
E-o obsesie galantã de picioare si frou-frou,
De dantele,
De jupoane,
Si ciorapi de la "Bon-Goût"...
De trei zile
Firmamentul desfãsoarã peste noi
O imensã zdreantã udã cu largi pete de noroi.
Pe mizeria terestrã a foburgului umil
De trei zile cerul varsã lacrãmi mari
De crocodil...

Romanta autumnala-George Toparceanu

...Dar astazi nu am mai rezistat, m-am urcat pe bicicleta si am pornit spre serviciu. Sub rotile mele asfaltul se usca astfel ca la pranz priveam de la geamurile mari un cer superb si albastru asa cum imi doream. O caldura si o pofta de viata, o dorinta de a inspira aer si de a imbratisa natura care se scutura de stropi m-a cuprins deodata...

Ora 19.00. Oficiul postal 19. Inca 60 minute pana la inchidere. Timp suficient pentru a expedia un colet ai spune. Aglomeratie mare. Coada la toate ghiseele. 

mgcpuzzles.com

Astazi, dupa aproape 1 an de pauza am revenit in gradina Bunicii...

O oaza neastepatata de verdeata ascunsa dupa perete. Nu ai putea sa crezi ca in spatiul acela mic se ascund atatea plante verzi. Este un loc sfant, o marturie si o legatura a copilariei.

Atunci cand udam cu grija florile imi aminteam cum o auzeam diminetile pe bunica udandu-le si cantand. Bunica le canta niste cantece linistite in ucraineana. Bunicii ii place sa cante si cand gatea si cand intindea rufele, si eu am prins acelasi obicei cand sunt singura acasa. Timpul trece parca mai usor si munca e mai placuta.

Peste zi le punea muzica florilor, iar de fiecare data cand trecea pe langa ele le vorbea. Bunica imi spunea ca florile aud si cresc frumoase si cred ca mare dreptate avea. Caci toata gradina bunicii e superba, e plina de viata, florile frumos colorate, frunzele verzi si carnoase, ghivecele frumos aranjate in vase. La dragoste si la atentie florile raspund cu dragoste...

Florile au nevoie de timp si de fiecare data cand bunica imi lasa pe mana gradina nu reusesc sa o pastrez la fel de frumoasa. Mainile mele, vocea mea, sufletul meu nu gaseste calea pentr ua comunica cu plantele din gradina oricat mi-as dori. Pe mine ma alearga timpul si le ofer doar apa, bunica le ofera si multa dragoste si atentie, uneori la fel de importanta ca apa.

Florile din gradina bunicii o asteapta pe bunica, si eu o astept sa umple casa care o asteapta, caci lucrurile sunt minunate aranjate acolo si casa aceea miroase a bunica.

Atunci toamna se simtea doar in aer, acum insa ea se simte peste tot.

In aerul rece de dimineata cand tragi polarul pe tine.

In lumina care nu mai inunda zilnic biroul. Ma duc acum, din ce in ce mai des sa deschid jaluzelele, din ce in ce mai mult.

In drumul de intoarcere spre casa in care cate o rafala de vant mai are putin si te darama de pe bicicleta. In vartejurile de praf si frunze si in pedalatul cu vantul in fata spre casa.

In frunzele pe care le starnesc in urma rotilor.

In ghindele peste care trec zilnic pe Petricani.

In primele castane maro si lucioase, precum crema de pantofi, tocmai cazute din copac in fata mea.

Castenele imi aduc aminte de copilarie, imi aduc aminte de drumul spre parc si de bicicleta mea cea mica de care aveam atarnata o sacosa mare. Ma opream la fiecare castan sa caut cele mai frumoase castane si astfel drumul spre parc devenea nesfarsit. Apoi le imprastiam prin casa si mama ma bodoganea la fiecare curatenie caci le gasea prin toate cotloanele.

Eram mica si tunsa scurt.

Acum dupa ani,sunt din nou tuns scurt, insa am o bicicleta mare si nu am mai cules demult castane...Poate trebuie sa ma reapuc. Insa pana una alta nu stiu daca sunt pregatita sa intampin toamna, astfel ca in visele mele mai cer un strop de vara. Sau o mica intarziere...

E ceva ciudat la ziua asta...

De fiecare data in ziua asta sunt mai atenta la schimbari...si aproape in fiecare an in ziua asta observ primele semne ale toamnei.

Primele frunze galbene in tufisurile de pe strada mea, prima frunza ce a pornit in ultima calatorie, prima zi cand nu mai aud pasarile cum canta...

Astazi nu am gasit nimic din toate astea. Copacii sunt inca verzi poate datorita verii ploioase, pasarile canta in nuc, dar dimineata cand am deschis fereastra un val de aer rece m-a lovit....

Astazi mirosea a toamna.

Voi asocia intotdeauna aceasta zi cu ultima zi de vara...Din copilarie aceasta zi frumoasa avea ceva trist in ea....Nu timpul durea ci faptul ca dupa ea urma toamna, ea incheia libertatea unei vancante si aducea cu ea grijile scolii...

Acum grijile sunt prezente tot timpul dar pana cand incalzirea globala ma va dobori, parca in fiecare zi de 26 august vad prima zi de toamna. Si nu am nimic cu anotimpul asta...Este fermecator cu zilele lui de septembrie si octombrie caldute si senine, cu cerul albastru, cu zilele de ploaie cand redescoperi aroma de ceai, cu umbrele colorate. Este anotimpul implinirii atat in natura cat si in mine. Totul este copt, matur, plin de savoare...